UK, demult deja

Mi-am dat seama de un adevar. M-a ajutat o pustoaica, cu nasul carn si pistrui (nu stiu daca sunt pistrui dar daca nu ar fi trebuit sa fie). Nu pentru ea de fapt - mi-amintesc de povestirile lui cartarescu... Un telefon, pahar de vin langa pahar de vin, auzindu-se sunetul atingerii lor. Si eu, acum lungit pe pat, scriind in timp ce incerc sa articulez acest adevar inainte de a-l scrie, mi-am dat seama, poate, de toata trecerea asta catre ceva ce nu cunoastem. Ce lasam in urma? Nimic decat dragoste, o poti simti, atinge in toata puterea ei prin copii, toti am fost copii si suntem copiii cuiva pana la final. Altceva, desertaciune... Si nici nu stiu daca stiu ce reprezinta de fapt. Dar trebuie sa ne supunem firescului, acelei nuante de glas, acelui zambet, cu toata mortalitatea pe care o reclama, trecerii nu-i poti opune decat determinarea si nu infinitul, prezentul continuu, Acum. Copii care rad.