Noapte de Inviere pe Kinabalu

Nu, nu a trecut chiar atat de mult timp de cand n-am mai scris. Stiu ca suntem doar in septembrie si totusi...

Acum macar atata lucru e evident pentru toata lumea: am fost pe Kinabalu weekendul trecut. Ce e asta? Pai este cel mai inalt munte din Asia de SE, mai exact de la Himalaya pana la Noua Guinee. Si mai exact - 4095m si 20cm. Deci iata povestea.

Ma trezesc din nou la 3 noaptea ca sa prind autobuzul de 4 din KL Sentral. Uff, e aglomeratie pe strazi, e weekendul cu Merdeka - ii zic soferului sa se grabeasca - ajung pana la urma la timp. Drumul dureaza aproape o ora, timp sa mai trag un pui de somn, in ciuda aerului conditionat pus, evident, pe foarte rece; eram insa avizat de experientele anterioare. Check-in rapid, kopi dan susu si un brownie la cafeneaua din aeroport, exersez un pic de bahasa malaysia, goana dupa un loc in fata la boarding si inca un pui de somn in avion ca sa ma trezesc, un pic ametit, in Kota Kinabalu.

Acum trebuie sa spun ca am fost norocos. Ca sa ajungi pe munte iti trebuie o rezervare in avans, chiar si cu cateva luni, totul fiind un monopol al celor care administreaza parcul natural si neavand voie sa urci pe munte fara ghid si fara sa petreci o noapte la cabana de la altitudine, care evident are locuri limitate. Ori eu m-am hotarat doar vineri, vazand ca varianta cu Bali e destul de scumpa, am sunat, evident mi s-a raspuns ca e fully booked, am insistat ca nu se poate trebuie sa fie o solutie si m-a sunat fata inapoi - "esti norocos, cineva tocmai a renuntat". Jupeee! Avea sa insemne 2 nopti de cazare si 5 mese obligatorii in pachet. 

Dar iata-ma-s in minibus, ploua torential si soferul goneste pe serpentine, suntem 11 oameni inghesuiti intr-un microbuz care pare din anii 50. Sper sa mergem in directia care trebuie. Sunt deocamdata surprins de numarul mare de biserici catolice - Sf. Petru, Sf Iacob, Sf Maria... trec toate una dupa alta. M-am urcat din centrul KK-ului, unde mi-a spus taximetristul care m-a luat de la aeroport sa ma uit dupa acoperisurile galbene de la microbuze. Zis si facut, am intrebat - "merge? (intre timp baiatul mesterea ceva la o roata) da. cand? pai cand se umple. cat dureaza? o jumatate de ora, o ora. ok, esti sigur?" - si chiar s-a umplut destul de repede spre satisfactia pustiului, care acum se chinuie sa indese o carpa in geam ca sa opreasca apa de ploaie.

Ma intind cu vorba si nu mai ajung la subiect. Am stat prima noapte in hostel la intrarea in parc, cu o familie din KL cu 3 copii care mai ca nu ma adulmecau, se uitau la mine ca la cine stie ce martian si ma asaltau cu intrebari; super simpatici, am aflat cum e cu 102 dalmatieni si ultimele filme. A doua zi, am ales sa share-uiesc un ghid cu alti 5 turisti si a iesit chiar un grup simpatic - RO, UK, IT, DE, ND. Ghidul nostru, baiat bun, raspundea cu da la aproape orice il intrebam. Totul e destul de comercial, scari (nu mai vreau sa aud de scari) totul aranjat si pregatit pentru ca orice turist, care poate n-a mai fost niciodata pe munte, sa fie capabil sa urce; vointa sa aibe. Si s-a intamplat tocmai acum sa recidiveze genunchiul stang (Crinu, exact ca atunci pe Spinarea Calului) ca sa ma gandesc la cele mai rele scenarii. Am strans din dinti, pana la urma nu a fost asa de grav, si am urcat, mai incet dar sigur, pana la cabana unde aveam sa ramanem a doua noapte, la 3,300m alt, si sa aflu cu stupoare ca nu exista salvamont si nici macar o trusa medicala minimala, in ciuda numerosilor "pantofari" care sporeau sansele unor evenimente neplacute. Trebuie sa le scriu despre asta. Seara, jucam carti in sala de mese a cabanei principale si ma gandesc daca sa urc sau nu maine dimineata. Totusi, atractia e atat de mare. Sincer, daca as fi fost eu ghid nu mi-as fi dat voie, asa insa...

Trrrr. 2.00 dimineata. Suna soneria. Bagajul e facut de seara. M-am trezit cred din ora in ora sa imi mai misc usor genunchiul. Bine ca mi-am luat sacul de dormit cu mine si tine cald. Ne urnim pana in sala de mese, bem un ceai si pornim la drum. E noapte, bezna si forfota - entuziasm mai mult sau mai putin disimulat, pregatiri minutioase si ritualuri, oamenii par si chiar sunt mai apropiati unii de altii, un suvoi ce pare neintrerupt de furnicute urcand fiecare dupa puterile proprii. Ma uit in urma - sunt ca o mie de lumini, una dupa alta, intr-o procesiune stranie - ducem cu noi lumina sa aprindem o noua zi. Rasarit de soare pe Kinabalu: minus 5 grade, vant, nori, stanci, oameni. Imi dau seama cat de mult muntele face parte din mine.