Sascha (1)

- Stii, esti de vina ca am baut aseara paharul pe care il pregatisem pentru tine!
- De ce, a urmat altul si altul?
- Exact. Pana la 7 dimineata. Si am vorbit, am vorbit - arata spre doamna din partea cealalta a barului - timp de 9 ore. Nici nu-ti dai seama cat pot sa vorbeasca doi rusi cand se intalnesc. Si uite ca inca mai avem ceva de spus.
Continua cu ea in ruseste in timp ce imi pregateste, cu miscari calculate, un pahar:
- La fel?
- Orice vrei tu sa faci, ii zic
- La fel e cel mai bine intotdeauna.

A plecat cu sotia acum 4 ani din Moscova. E un oras aglomerat, unde te sufoci. Totul era foarte scump, nu era de trait. S-au plimbat o vreme prin Asia si s-au stabilit aici pentru ca le-a placut cel mai mult.
- Sunt mai multi rusi decat  trebuie
- Totusi cei care vin sunt de alt soi, mai putini cu bani si mai educati, mai stiu putina engleza
- Doar ca nu imi place ca inteleg cand vorbesc cu sotia in ruseste si mai rau si eu inteleg ce vorbesc ei.
Si ma gandesc la cele doua perechi de ieri seara. Ambele fete sunt imbracate la moda, s-ar fi potrivit oricand la noi in Dorobanti.

Cuburile cu gheata din pahar par niste uriase cristale; le invart lenes cu paiul privind irizatiile de lumina. Un jazz clasic ma invaluie treptat, umple cu grija fiecare colt al locului, in propriul lui ritm condus de saxofon, fara sa tina cont de zbaterea ritmica a venitlatorului, parca imprimand aerului acel swing. Imi aratase afisele de pe pereti. E producator de muzica si inca mai face asta desi intr-un oras mare ca Moscova nu strange decat 250 de oameni atunci cand are succes. Muzica de avangarda nu atrage multimile, dar nu cred ca v-ati fi asteptat la altceva. Vorbeste cu pasiune de ceea ce face, ochii-i stralucesc interior ca niste lampioane inaltandu-se spre cer.

Il provoc amintindu-i ca a avut barul inchis 3 zile.
- Aaa, m-am trezit si era tot noapte. Intreb, cat e ceasul?
- E 9 seara
- Nu se poate ca noi am inceput sa bem la 11
- Da, dar era ieri

***
Apar cativa oameni cu lumari aprinse pe strada si se dovedeste ca e o intreaga procesiune. Ciudat sa vezi asta in Asia. Verific telefonul sa imi dau seama in ce zi suntem: vineri. Aici usor uiti zilele saptamanii. Gandesc cu voce tare, uitandu-ma catre doamna de vis-a-vis:
- Trebuie sa fie Vinerea Mare inainte de Pastele Catolic. Imi raspunde:
- Nu stiu, sunt atee.
Procesiunea continua sa se desfasoare prin fata ochilor, ca dintr-un alt timp, lent, muzica de jazz pare ca s-a adaptat subtil ritmului dinafara. Inafara devine inauntru...

Amiaza

Calcai cu grija pe iarba moale parca pentru a nu tulbura linistea locului.

Frunze de palmier uscate, cazute in dezordine, nuci de cocos crapate – drumul delimitat de pietre duce la o casa in paragina, ca un templu al omului modern din care au ramas doar treptele de piatra si acoperisul zdrentuit sustinut de capriori de lemn nodurosi. Mai incolo, o lampa odihneste ruginita pe o banca de piatra. O sticla de bere mai are urme de lichid inca neevaporat. Pe o treapta sta scris “peace” de parca un razboi nevazut a trecut pe aici, cu ceva timp inainte si cu un ultim efort cineva a cerut capitularea. Zadarnic! Flori albe si roz au inceput sa cucereasca spatial dintre pietre. Singur, un altar stralucitor, inchinat lui Buddha, se ridica verde si impunator in mijlocul poienii abandonate.

La doar cativa metri distanta oamenii se scufunda in mare in tacere, ritualic, ireal aproape – niste meduze uriase – de parca nu ar vrea sa trezeasca intinderea de apa din linistea acestei amiezi, in care toate lucrurile se topesc si dispar ca intr-un Triunghi al Bermudelor, azvarlite apoi peste timp, golite de seva fundamentala, ca aceste frunze de palmier si nuci de cocos si toate celelalte, uscate intr-o poiana de la capat de lume. O adiere de vant curata aerul intr-o clipa, cu tot cu amintiri.

Ma ridic roata – e o poiana rotunda – si ma vad pe mine, acolo jos, ascuns la umbra unui arbust pe un pat de piatra si nisip. Citesc o carte cu colturile indoite, pe care o asez in dreptul soarelui ce se strecoara printre frunze. Inchid cartea si, chiar in acest moment, ma uit ca scriu cum calc pe iarba moale cu grija.

M-am intors inspre mare degraba, de teama sa nu raman prea mult in poiana. Marea pulsa ca un organism urias…

Fragment de viata pe insula

… A venit si s-a asezat langa mine usor agitat. Mai intai s-a oprit pentru o clipa langa ochelarii rosii de vis-à-vis, dar s-a razgandit. Si-a aprins cu gesturi infrigurate o tigara si ma astept sa inceapa o poveste. Ochelarii rosii au plecat. Afara, pe terasa clubului de jazz in care ma aflu, un cuplu joaca ping-pong si din cand in cand mai trec sa isi recupereze mingea.

In loc sa vorbeasca, se ridica deodata, se duce catre grinda si incepe sa se intinda. Apoi, intorcandu-se:

–  Rus?

–  Nu.

–  Italian.

Vorbeste foarte incet desi suntem numai noi, cu cuvinte putine, masurate, in acelasi timp cu un aer grav si privind inainte. Patronul, Sascha, e rus si imi spune ca sunt prieteni. E in vacanta, o vacanta lunga de 3 ani. Urmeaza o tacere prelunga, deodata isi trozneste degetele dupa care cere nota, plateste, se uita de-abia acum spre mine, la care amandoi, in cor:

– Ci vidiamo! Schiteaza cu greu un zambet:

– Welcome again si la fel de abrupt pe cum aparuse, dispare pe straduta.

Un lizard se plimba pe o grinda. Se aude pacanitul mingii, ritmic. Sotia lui Sascha vine si il ia de dupa gat, aprinzandu-si o tigara. 

"On the road"

Am pornit, in sfarsit! Ma bucur ca locul de langa mine a ramas gol, singurul loc liber; pot sa imi tin bagajul si sa ma intind. Le aud pe fetele de vis-a-vis cum comenteaza ca trebuie sa fie scump sa ai doua locuri. Nu mergem mult si ne oprim, uff, iata ca se mai urca cineva spre marea satisfactie a fetelor care ii indica prompt strainului locul liber. Facem cunostinta. Autocarul are tapiteria roz, perdelute siclam cu ciucurei rosu cu galben, scaunele sunt albastre cu motive geometrice colorate: o simfonie de culori. In fata e un mic altar cu Buddha si flori in glastre.

Miezul noptii. Peisajul se misca rapid in goana autocarului dand senzatia de tunel in care se pierd detaliile, ramane doar aproapele, am putea fi oriunde si in afara timpului, intr-unul dintre acele momente care conecteaza trecutul si viitorul intr-un continuu prezent. Ceilalti dorm.

–  Am plecat intr-o calatorie cautand ceva ce nu stiu exact ce este…

–  De ce zici asta?

– Hmm, grea intrebare. Si continua, am devenit ateu dupa ce l-am citit pe Marx cand eram mai tanar.

Drumul incepe sa descoasa o poveste nebanuita, semanand cu filmele lui Lynch despre care chiar si ajungem sa vorbim la un moment dat. Intr-o seara inainte sa plece a inceput sa auda zgomote in casa. Mainile i se miscau singure, usor – dar i se mai intamplase – s-a dus la perete, a inceput sa il pipaie ca pe un corp si a simtit caldura. A doua zi, o prietena saman i-a spus: casei ii pare rau ca pleci. Si tot asa, intamplari greu de explicat, ajunsese sa vada in timp ce conducea pe strazile orasului lui, raul alaturi de ceilalti oameni si s-a speriat, trebuia sa plece, sa se elibereze. Imi pare rau ca nu am un reportofon sa pot pune totul cap la cap apoi, sa gasesc poate o ordine in fragmentele disparate. Acum nu-i mai e frica de moarte. Drumul curge. Au trecut 2 ore.

– Am inteles ca realitatea e diferita de ceea ce vedem

– Zic, un lucru e sigur, nu mai poti spune ca esti ateu. 
Zambeste

***

Rucsacii stau aruncati pe jos, in praf. S-au format deja mici grupuri – imi vine sa ii intreb pe toti, cine sunteti? – ii vad diferiti, ma vad pe mine insumi acolo, cum ma ridic de pe banca si ma duc cu miscari obosite la barul improvizat:

– Cafea?

– Pun apa la incalzit si vino peste 5 minute

– Ok. Ma intorc,

totusi ne leaga ceva, dincolo de limbaj si trasaturi, on the road, un arhipeleag de insule diferite in acelasi ocean. 

Timpul curge lent. Soferul vine si ne verifica etichetele colorate din piept sa fie sigur ca suntem unde trebuie, vorbind singur cu el insusi, in timp ce trece printre noi. Sunt curios cati ne vom mai revedea in zilele urmatoare, fetele dintr-o tara nordica, Alexei si prietena lui din Rusia, baietii din Spania, descurcareti in a gasi cel mai bun loc din autocar – Avem o strategie, imi zice si face cu ochiul, grupul eterogen din Franta retras superior, cele doua fete din Germania si Cehia, atente la discutia noastra cum aveam sa imi dau seama mai tarziu, baietii de pe Gold Coast din Australia… Ma intrerupe din ganduri un mesaj pe telefon:

–  Vii in KL?

–  Nu stiu, ma gazduiesti?

– As vrea dar casa mea e mica si sunt parintii prin preajma.

Sa mai trag un pui de somn. Alt autocar. Soferul e vorbaret.

Si nici macar nu ajunsesem pe insula…

UK, demult deja

Mi-am dat seama de un adevar. M-a ajutat o pustoaica, cu nasul carn si pistrui (nu stiu daca sunt pistrui dar daca nu ar fi trebuit sa fie). Nu pentru ea de fapt - mi-amintesc de povestirile lui cartarescu... Un telefon, pahar de vin langa pahar de vin, auzindu-se sunetul atingerii lor. Si eu, acum lungit pe pat, scriind in timp ce incerc sa articulez acest adevar inainte de a-l scrie, mi-am dat seama, poate, de toata trecerea asta catre ceva ce nu cunoastem. Ce lasam in urma? Nimic decat dragoste, o poti simti, atinge in toata puterea ei prin copii, toti am fost copii si suntem copiii cuiva pana la final. Altceva, desertaciune... Si nici nu stiu daca stiu ce reprezinta de fapt. Dar trebuie sa ne supunem firescului, acelei nuante de glas, acelui zambet, cu toata mortalitatea pe care o reclama, trecerii nu-i poti opune decat determinarea si nu infinitul, prezentul continuu, Acum. Copii care rad.

Am ajuns. Nota din Bangkok

Incep nu cu inceputul pentru ca oricum ordinea cronologica nu conteaza, e o conventie.

***

Soferul tocmai scufunda cana in galeata cu apa si mai bau putin. E o galeata de 5 litri, albastra, iar cana e de alama. Avea sa repete acest gest cu regularitate. Mergem deja de o ora, e cald si imi dau seama cat de importanta e rabdarea aici, pe care n-am mai avut-o ca sa astept autobuzul cu aer conditionat. Aveam sa imi dau seama peste o zi ca acesta, asa simplu, era mai frumos, te ducea mai bine. Incep sa ma intreb daca mergem in directia corecta.

La un moment dat realizez ca vorbeste cu mine – Uite ca exista si oameni care inteleg unde mergi – Am ajuns! Cobor in multime si in primele 5 minute reusesc sa scap de tatuaje si de un ghicitor de noroc. M-a fascinat intotdeauna barul de pe Tatooine din Star Wars si am acceasi senzatie in lumea pestrita. Sunt atatea drumuri care duc in atatea directii.

***

Cu o seara inainte: 

– Angeloooo! Striga la mine de pe podul pe care tocmai era sa-l ratez pentru ca tocmai vazusem unul nou si ma gandeam care dintre ele e cel bun. Eu, cu rucsacul mare in spate, urcand alene – e beneficiul inclus al calatoriei cu taxiul, se pare, un taxi care niciodata nu te lasa la adresa, ci pe acolo prin zona 

– Bine ca ne-am intalnit! Se mira cum de am ajuns tocmai la Steve, in celalalt colt de Bangkok, de fapt am avut noroc, am simtit ca soferul nu intelege nimic, am rugat-o pe fata de la taxi sa imi scrie adresa in Thai, dar cine stie ce a scris acolo, i-am lasat sa se inteleaga la telefon, numai ca numarul era gresit. Si uite asa am ajuns in cu totul alta parte, doar ca Steve avea numarul ei pentru ca de acolo inchiriase scuterul cu vreo 3 luni inainte. Si uite asa am luat al doilea taxi. Daca ma lasa primul unde trebuie nu ne-am mai fi inatalnit.

Ii dau rucsacul mic si ma urc cu cel mare, asa cu totul, pe scuter. “La bulivar, birjar, la bulivar” 

– Esti bine? ma intreaba 

– Da. Sunt bine. Asa cum aveam sa ii spun si lui Bradut, mult mai tarziu, cand mi-am amintit si dupa ce facusem dus si mancasem o salata de castraveti si tofu. 

– Zi-mi o poveste scurta, in limba ta, inainte sa adorm si o sa visez la ea...