Frunze de palmier uscate, cazute in dezordine, nuci de cocos crapate – drumul delimitat de pietre duce la o casa in paragina, ca un templu al omului modern din care au ramas doar treptele de piatra si acoperisul zdrentuit sustinut de capriori de lemn nodurosi. Mai incolo, o lampa odihneste ruginita pe o banca de piatra. O sticla de bere mai are urme de lichid inca neevaporat. Pe o treapta sta scris “peace” de parca un razboi nevazut a trecut pe aici, cu ceva timp inainte si cu un ultim efort cineva a cerut capitularea. Zadarnic! Flori albe si roz au inceput sa cucereasca spatial dintre pietre. Singur, un altar stralucitor, inchinat lui Buddha, se ridica verde si impunator in mijlocul poienii abandonate.
La doar cativa metri distanta oamenii se scufunda in mare in tacere, ritualic, ireal aproape – niste meduze uriase – de parca nu ar vrea sa trezeasca intinderea de apa din linistea acestei amiezi, in care toate lucrurile se topesc si dispar ca intr-un Triunghi al Bermudelor, azvarlite apoi peste timp, golite de seva fundamentala, ca aceste frunze de palmier si nuci de cocos si toate celelalte, uscate intr-o poiana de la capat de lume. O adiere de vant curata aerul intr-o clipa, cu tot cu amintiri.
Ma ridic roata – e o poiana rotunda – si ma vad pe mine, acolo jos, ascuns la umbra unui arbust pe un pat de piatra si nisip. Citesc o carte cu colturile indoite, pe care o asez in dreptul soarelui ce se strecoara printre frunze. Inchid cartea si, chiar in acest moment, ma uit ca scriu cum calc pe iarba moale cu grija.
M-am intors inspre mare degraba, de teama sa nu raman prea mult in poiana. Marea pulsa ca un organism urias…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu