"On the road"

Am pornit, in sfarsit! Ma bucur ca locul de langa mine a ramas gol, singurul loc liber; pot sa imi tin bagajul si sa ma intind. Le aud pe fetele de vis-a-vis cum comenteaza ca trebuie sa fie scump sa ai doua locuri. Nu mergem mult si ne oprim, uff, iata ca se mai urca cineva spre marea satisfactie a fetelor care ii indica prompt strainului locul liber. Facem cunostinta. Autocarul are tapiteria roz, perdelute siclam cu ciucurei rosu cu galben, scaunele sunt albastre cu motive geometrice colorate: o simfonie de culori. In fata e un mic altar cu Buddha si flori in glastre.

Miezul noptii. Peisajul se misca rapid in goana autocarului dand senzatia de tunel in care se pierd detaliile, ramane doar aproapele, am putea fi oriunde si in afara timpului, intr-unul dintre acele momente care conecteaza trecutul si viitorul intr-un continuu prezent. Ceilalti dorm.

–  Am plecat intr-o calatorie cautand ceva ce nu stiu exact ce este…

–  De ce zici asta?

– Hmm, grea intrebare. Si continua, am devenit ateu dupa ce l-am citit pe Marx cand eram mai tanar.

Drumul incepe sa descoasa o poveste nebanuita, semanand cu filmele lui Lynch despre care chiar si ajungem sa vorbim la un moment dat. Intr-o seara inainte sa plece a inceput sa auda zgomote in casa. Mainile i se miscau singure, usor – dar i se mai intamplase – s-a dus la perete, a inceput sa il pipaie ca pe un corp si a simtit caldura. A doua zi, o prietena saman i-a spus: casei ii pare rau ca pleci. Si tot asa, intamplari greu de explicat, ajunsese sa vada in timp ce conducea pe strazile orasului lui, raul alaturi de ceilalti oameni si s-a speriat, trebuia sa plece, sa se elibereze. Imi pare rau ca nu am un reportofon sa pot pune totul cap la cap apoi, sa gasesc poate o ordine in fragmentele disparate. Acum nu-i mai e frica de moarte. Drumul curge. Au trecut 2 ore.

– Am inteles ca realitatea e diferita de ceea ce vedem

– Zic, un lucru e sigur, nu mai poti spune ca esti ateu. 
Zambeste

***

Rucsacii stau aruncati pe jos, in praf. S-au format deja mici grupuri – imi vine sa ii intreb pe toti, cine sunteti? – ii vad diferiti, ma vad pe mine insumi acolo, cum ma ridic de pe banca si ma duc cu miscari obosite la barul improvizat:

– Cafea?

– Pun apa la incalzit si vino peste 5 minute

– Ok. Ma intorc,

totusi ne leaga ceva, dincolo de limbaj si trasaturi, on the road, un arhipeleag de insule diferite in acelasi ocean. 

Timpul curge lent. Soferul vine si ne verifica etichetele colorate din piept sa fie sigur ca suntem unde trebuie, vorbind singur cu el insusi, in timp ce trece printre noi. Sunt curios cati ne vom mai revedea in zilele urmatoare, fetele dintr-o tara nordica, Alexei si prietena lui din Rusia, baietii din Spania, descurcareti in a gasi cel mai bun loc din autocar – Avem o strategie, imi zice si face cu ochiul, grupul eterogen din Franta retras superior, cele doua fete din Germania si Cehia, atente la discutia noastra cum aveam sa imi dau seama mai tarziu, baietii de pe Gold Coast din Australia… Ma intrerupe din ganduri un mesaj pe telefon:

–  Vii in KL?

–  Nu stiu, ma gazduiesti?

– As vrea dar casa mea e mica si sunt parintii prin preajma.

Sa mai trag un pui de somn. Alt autocar. Soferul e vorbaret.

Si nici macar nu ajunsesem pe insula…