Sascha (2)

...Apar 3 baieti blonzi, inalti si comanda tequila si bere. Il intreaba pe Sascha:
- De unde esti din Rusia?
- Din Moscova, iar voi sunteti din Finlanda, nu?
Tocmai au facut Transiberianul.
- Nu inteleg, ce e de vazut acolo?
- Intervin, pai si eu as vrea sa-l fac. Lor le-a luat o luna, cu opriri.
- Asa da, mai vezi ceva. Si continua, am cunoscut 2 italieni. S-au dus in Beijing, apoi in celalalt mare oras al Chinei...
- Shangahi
- Asa! De acolo au ajuns la Ulan Bator si s-au hotarat sa mearga la Moscova cu Transiberianul. Aproape o saptamana.
- Ce v-a venit?
- Stii, asa ne dam seama de distante mai bine.
- Primele zile a fost desert, totul plat, urmatoarele zile numai padure, aproape de tren. Nimic altceva
- Oamenii au venit la noi: de unde sunteti, aaa italieni. Il stiti pe Toto Cutugno? Da. Pe Celentano? Da. Pe Al Bano si Romina? Da. Hai sa bem!
- Ne-a fost greu, desi credeam ca bem destul.

Si tot asa, continua povestile, una dupa alta, ca in O mie si una de nopti, fara oprire. Un tip din Anglia, din sud, care canta la clarinet, se aseaza pe colt. Se cunosc dinainte. A venit si fata din New York cu care am stat de vorba cu o seara inainte, impreuna cu o prietena, putin pierduta. I se aud rasetele de afara, de pe terasa, inauntru eu sunt ochi si urechi, englezul povesteste:
- E un austriac, Herbert, care face "visa run", totul e strict si masurat, exact 48 de ore in care trebuie sa respecti programul la minut.
- "Nu ai cum sa iti iei viza" si ridica vocea, imitandu-l pe austriac. Ahh, nu mai vreau sa merg cu el.

Langa mine se aseaza o suedeza, e incantata, vine in fiecare an aici atat cat are timp, se plimba putin si in regiune dar nu poate sa nu vina macar o saptamana sa isi viziteze prietenii. Rusoaica isi prezinta cu mandrie baiatul, e surprinzator mare si ne spune ca da l-a nascut la 17 ani. Englezul isi povesteste pe indelete viata oprindu-se doar pentru a recunoaste cate un compozitor sau o melodie de jazz, intrebandu-l cu satisfactie pe Sascha, iar acesta confirmandu-i din ochi. Se intoarce catre mine:
- E singurul jazz bar din toata insula si nici in Koh Samui nu ai sa gasesti unul, cum sa nu iubesti locul asta!

***
- Sascha, intotdeauna mi-a placut sa am un astfel de loc, sa stau de vorba cu oamenii, cred ca stii atatea povesti.
- Nu tin minte mare lucru a doua zi, doar asa ca o amintire placuta si atunci imi dau seama ca a fost o discutie buna

Sascha (1)

- Stii, esti de vina ca am baut aseara paharul pe care il pregatisem pentru tine!
- De ce, a urmat altul si altul?
- Exact. Pana la 7 dimineata. Si am vorbit, am vorbit - arata spre doamna din partea cealalta a barului - timp de 9 ore. Nici nu-ti dai seama cat pot sa vorbeasca doi rusi cand se intalnesc. Si uite ca inca mai avem ceva de spus.
Continua cu ea in ruseste in timp ce imi pregateste, cu miscari calculate, un pahar:
- La fel?
- Orice vrei tu sa faci, ii zic
- La fel e cel mai bine intotdeauna.

A plecat cu sotia acum 4 ani din Moscova. E un oras aglomerat, unde te sufoci. Totul era foarte scump, nu era de trait. S-au plimbat o vreme prin Asia si s-au stabilit aici pentru ca le-a placut cel mai mult.
- Sunt mai multi rusi decat  trebuie
- Totusi cei care vin sunt de alt soi, mai putini cu bani si mai educati, mai stiu putina engleza
- Doar ca nu imi place ca inteleg cand vorbesc cu sotia in ruseste si mai rau si eu inteleg ce vorbesc ei.
Si ma gandesc la cele doua perechi de ieri seara. Ambele fete sunt imbracate la moda, s-ar fi potrivit oricand la noi in Dorobanti.

Cuburile cu gheata din pahar par niste uriase cristale; le invart lenes cu paiul privind irizatiile de lumina. Un jazz clasic ma invaluie treptat, umple cu grija fiecare colt al locului, in propriul lui ritm condus de saxofon, fara sa tina cont de zbaterea ritmica a venitlatorului, parca imprimand aerului acel swing. Imi aratase afisele de pe pereti. E producator de muzica si inca mai face asta desi intr-un oras mare ca Moscova nu strange decat 250 de oameni atunci cand are succes. Muzica de avangarda nu atrage multimile, dar nu cred ca v-ati fi asteptat la altceva. Vorbeste cu pasiune de ceea ce face, ochii-i stralucesc interior ca niste lampioane inaltandu-se spre cer.

Il provoc amintindu-i ca a avut barul inchis 3 zile.
- Aaa, m-am trezit si era tot noapte. Intreb, cat e ceasul?
- E 9 seara
- Nu se poate ca noi am inceput sa bem la 11
- Da, dar era ieri

***
Apar cativa oameni cu lumari aprinse pe strada si se dovedeste ca e o intreaga procesiune. Ciudat sa vezi asta in Asia. Verific telefonul sa imi dau seama in ce zi suntem: vineri. Aici usor uiti zilele saptamanii. Gandesc cu voce tare, uitandu-ma catre doamna de vis-a-vis:
- Trebuie sa fie Vinerea Mare inainte de Pastele Catolic. Imi raspunde:
- Nu stiu, sunt atee.
Procesiunea continua sa se desfasoare prin fata ochilor, ca dintr-un alt timp, lent, muzica de jazz pare ca s-a adaptat subtil ritmului dinafara. Inafara devine inauntru...

Amiaza

Calcai cu grija pe iarba moale parca pentru a nu tulbura linistea locului.

Frunze de palmier uscate, cazute in dezordine, nuci de cocos crapate – drumul delimitat de pietre duce la o casa in paragina, ca un templu al omului modern din care au ramas doar treptele de piatra si acoperisul zdrentuit sustinut de capriori de lemn nodurosi. Mai incolo, o lampa odihneste ruginita pe o banca de piatra. O sticla de bere mai are urme de lichid inca neevaporat. Pe o treapta sta scris “peace” de parca un razboi nevazut a trecut pe aici, cu ceva timp inainte si cu un ultim efort cineva a cerut capitularea. Zadarnic! Flori albe si roz au inceput sa cucereasca spatial dintre pietre. Singur, un altar stralucitor, inchinat lui Buddha, se ridica verde si impunator in mijlocul poienii abandonate.

La doar cativa metri distanta oamenii se scufunda in mare in tacere, ritualic, ireal aproape – niste meduze uriase – de parca nu ar vrea sa trezeasca intinderea de apa din linistea acestei amiezi, in care toate lucrurile se topesc si dispar ca intr-un Triunghi al Bermudelor, azvarlite apoi peste timp, golite de seva fundamentala, ca aceste frunze de palmier si nuci de cocos si toate celelalte, uscate intr-o poiana de la capat de lume. O adiere de vant curata aerul intr-o clipa, cu tot cu amintiri.

Ma ridic roata – e o poiana rotunda – si ma vad pe mine, acolo jos, ascuns la umbra unui arbust pe un pat de piatra si nisip. Citesc o carte cu colturile indoite, pe care o asez in dreptul soarelui ce se strecoara printre frunze. Inchid cartea si, chiar in acest moment, ma uit ca scriu cum calc pe iarba moale cu grija.

M-am intors inspre mare degraba, de teama sa nu raman prea mult in poiana. Marea pulsa ca un organism urias…

Fragment de viata pe insula

… A venit si s-a asezat langa mine usor agitat. Mai intai s-a oprit pentru o clipa langa ochelarii rosii de vis-à-vis, dar s-a razgandit. Si-a aprins cu gesturi infrigurate o tigara si ma astept sa inceapa o poveste. Ochelarii rosii au plecat. Afara, pe terasa clubului de jazz in care ma aflu, un cuplu joaca ping-pong si din cand in cand mai trec sa isi recupereze mingea.

In loc sa vorbeasca, se ridica deodata, se duce catre grinda si incepe sa se intinda. Apoi, intorcandu-se:

–  Rus?

–  Nu.

–  Italian.

Vorbeste foarte incet desi suntem numai noi, cu cuvinte putine, masurate, in acelasi timp cu un aer grav si privind inainte. Patronul, Sascha, e rus si imi spune ca sunt prieteni. E in vacanta, o vacanta lunga de 3 ani. Urmeaza o tacere prelunga, deodata isi trozneste degetele dupa care cere nota, plateste, se uita de-abia acum spre mine, la care amandoi, in cor:

– Ci vidiamo! Schiteaza cu greu un zambet:

– Welcome again si la fel de abrupt pe cum aparuse, dispare pe straduta.

Un lizard se plimba pe o grinda. Se aude pacanitul mingii, ritmic. Sotia lui Sascha vine si il ia de dupa gat, aprinzandu-si o tigara. 

"On the road"

Am pornit, in sfarsit! Ma bucur ca locul de langa mine a ramas gol, singurul loc liber; pot sa imi tin bagajul si sa ma intind. Le aud pe fetele de vis-a-vis cum comenteaza ca trebuie sa fie scump sa ai doua locuri. Nu mergem mult si ne oprim, uff, iata ca se mai urca cineva spre marea satisfactie a fetelor care ii indica prompt strainului locul liber. Facem cunostinta. Autocarul are tapiteria roz, perdelute siclam cu ciucurei rosu cu galben, scaunele sunt albastre cu motive geometrice colorate: o simfonie de culori. In fata e un mic altar cu Buddha si flori in glastre.

Miezul noptii. Peisajul se misca rapid in goana autocarului dand senzatia de tunel in care se pierd detaliile, ramane doar aproapele, am putea fi oriunde si in afara timpului, intr-unul dintre acele momente care conecteaza trecutul si viitorul intr-un continuu prezent. Ceilalti dorm.

–  Am plecat intr-o calatorie cautand ceva ce nu stiu exact ce este…

–  De ce zici asta?

– Hmm, grea intrebare. Si continua, am devenit ateu dupa ce l-am citit pe Marx cand eram mai tanar.

Drumul incepe sa descoasa o poveste nebanuita, semanand cu filmele lui Lynch despre care chiar si ajungem sa vorbim la un moment dat. Intr-o seara inainte sa plece a inceput sa auda zgomote in casa. Mainile i se miscau singure, usor – dar i se mai intamplase – s-a dus la perete, a inceput sa il pipaie ca pe un corp si a simtit caldura. A doua zi, o prietena saman i-a spus: casei ii pare rau ca pleci. Si tot asa, intamplari greu de explicat, ajunsese sa vada in timp ce conducea pe strazile orasului lui, raul alaturi de ceilalti oameni si s-a speriat, trebuia sa plece, sa se elibereze. Imi pare rau ca nu am un reportofon sa pot pune totul cap la cap apoi, sa gasesc poate o ordine in fragmentele disparate. Acum nu-i mai e frica de moarte. Drumul curge. Au trecut 2 ore.

– Am inteles ca realitatea e diferita de ceea ce vedem

– Zic, un lucru e sigur, nu mai poti spune ca esti ateu. 
Zambeste

***

Rucsacii stau aruncati pe jos, in praf. S-au format deja mici grupuri – imi vine sa ii intreb pe toti, cine sunteti? – ii vad diferiti, ma vad pe mine insumi acolo, cum ma ridic de pe banca si ma duc cu miscari obosite la barul improvizat:

– Cafea?

– Pun apa la incalzit si vino peste 5 minute

– Ok. Ma intorc,

totusi ne leaga ceva, dincolo de limbaj si trasaturi, on the road, un arhipeleag de insule diferite in acelasi ocean. 

Timpul curge lent. Soferul vine si ne verifica etichetele colorate din piept sa fie sigur ca suntem unde trebuie, vorbind singur cu el insusi, in timp ce trece printre noi. Sunt curios cati ne vom mai revedea in zilele urmatoare, fetele dintr-o tara nordica, Alexei si prietena lui din Rusia, baietii din Spania, descurcareti in a gasi cel mai bun loc din autocar – Avem o strategie, imi zice si face cu ochiul, grupul eterogen din Franta retras superior, cele doua fete din Germania si Cehia, atente la discutia noastra cum aveam sa imi dau seama mai tarziu, baietii de pe Gold Coast din Australia… Ma intrerupe din ganduri un mesaj pe telefon:

–  Vii in KL?

–  Nu stiu, ma gazduiesti?

– As vrea dar casa mea e mica si sunt parintii prin preajma.

Sa mai trag un pui de somn. Alt autocar. Soferul e vorbaret.

Si nici macar nu ajunsesem pe insula…

UK, demult deja

Mi-am dat seama de un adevar. M-a ajutat o pustoaica, cu nasul carn si pistrui (nu stiu daca sunt pistrui dar daca nu ar fi trebuit sa fie). Nu pentru ea de fapt - mi-amintesc de povestirile lui cartarescu... Un telefon, pahar de vin langa pahar de vin, auzindu-se sunetul atingerii lor. Si eu, acum lungit pe pat, scriind in timp ce incerc sa articulez acest adevar inainte de a-l scrie, mi-am dat seama, poate, de toata trecerea asta catre ceva ce nu cunoastem. Ce lasam in urma? Nimic decat dragoste, o poti simti, atinge in toata puterea ei prin copii, toti am fost copii si suntem copiii cuiva pana la final. Altceva, desertaciune... Si nici nu stiu daca stiu ce reprezinta de fapt. Dar trebuie sa ne supunem firescului, acelei nuante de glas, acelui zambet, cu toata mortalitatea pe care o reclama, trecerii nu-i poti opune decat determinarea si nu infinitul, prezentul continuu, Acum. Copii care rad.

Am ajuns. Nota din Bangkok

Incep nu cu inceputul pentru ca oricum ordinea cronologica nu conteaza, e o conventie.

***

Soferul tocmai scufunda cana in galeata cu apa si mai bau putin. E o galeata de 5 litri, albastra, iar cana e de alama. Avea sa repete acest gest cu regularitate. Mergem deja de o ora, e cald si imi dau seama cat de importanta e rabdarea aici, pe care n-am mai avut-o ca sa astept autobuzul cu aer conditionat. Aveam sa imi dau seama peste o zi ca acesta, asa simplu, era mai frumos, te ducea mai bine. Incep sa ma intreb daca mergem in directia corecta.

La un moment dat realizez ca vorbeste cu mine – Uite ca exista si oameni care inteleg unde mergi – Am ajuns! Cobor in multime si in primele 5 minute reusesc sa scap de tatuaje si de un ghicitor de noroc. M-a fascinat intotdeauna barul de pe Tatooine din Star Wars si am acceasi senzatie in lumea pestrita. Sunt atatea drumuri care duc in atatea directii.

***

Cu o seara inainte: 

– Angeloooo! Striga la mine de pe podul pe care tocmai era sa-l ratez pentru ca tocmai vazusem unul nou si ma gandeam care dintre ele e cel bun. Eu, cu rucsacul mare in spate, urcand alene – e beneficiul inclus al calatoriei cu taxiul, se pare, un taxi care niciodata nu te lasa la adresa, ci pe acolo prin zona 

– Bine ca ne-am intalnit! Se mira cum de am ajuns tocmai la Steve, in celalalt colt de Bangkok, de fapt am avut noroc, am simtit ca soferul nu intelege nimic, am rugat-o pe fata de la taxi sa imi scrie adresa in Thai, dar cine stie ce a scris acolo, i-am lasat sa se inteleaga la telefon, numai ca numarul era gresit. Si uite asa am ajuns in cu totul alta parte, doar ca Steve avea numarul ei pentru ca de acolo inchiriase scuterul cu vreo 3 luni inainte. Si uite asa am luat al doilea taxi. Daca ma lasa primul unde trebuie nu ne-am mai fi inatalnit.

Ii dau rucsacul mic si ma urc cu cel mare, asa cu totul, pe scuter. “La bulivar, birjar, la bulivar” 

– Esti bine? ma intreaba 

– Da. Sunt bine. Asa cum aveam sa ii spun si lui Bradut, mult mai tarziu, cand mi-am amintit si dupa ce facusem dus si mancasem o salata de castraveti si tofu. 

– Zi-mi o poveste scurta, in limba ta, inainte sa adorm si o sa visez la ea...

De la scortisoara la lemongrass

Privesc cum decoleaza si aterizeaza avioanele. In fata am paste cu trufe, dincolo de geamurile mari forfota meticuloasa a unui aeroport german - Munchen. Dincoace, cantece de Craciun.

Din nou spre Asia dupa 1 an, de data aceasta spre Thailanda, vei zice o destinatie ceva mai comerciala, dar n-are de ce sa fie asa cu Bradut alaturi. De fapt excursia a inceput cu vreo 2 saptamani si ceva inainte cand am aflat ca "- nu, nu mergem la nicio plaja, deci n-ai citit programul". Evident nu-l citisem. 

***
Am scris mult si am uitat sa salvez. Acum sunt franturi de imagini, amintiri de arome de scortisoara si gluhwein, un cantec in piata de Craciun - "I still haven't found what I'm looking for". Oare? Au ramas toate in urma, azi e o alta zi, sunt in Bangkok deja. E cald si miroase puternic. Am ales linistea unui lounge cu aspect colonial.

Intre doua lumi

Taxiul alearga spre aeroport. Si peisajul familiar oarecum se perinda rapid prin dreptul ferestrelor. E foarte devreme dimineata. Da, discutam ca niste straini, Andreas e haios, si el si sotia lui au accent, cum probabil si eu aveam cand m-am intors acum aproape 2 ani.
---
Acum mai bine de o ora. Am vazut Inception in avion. In sfarsit. Pe bucatele dar poate asa trebuie. Si ma regasesc in KL - un fel de acasa - alaturi de un prieten vechi si fete noi, spunand povesti, ca si cum nu ne-am vazut decat de ieri. E trei dimineata si parca nu e. Am lasat in urma un dim sum pe care mi-l doream mult, de dragul politetii, si mai am putin pana la avion. Scriu ca si cum nu am mai facut-o demult, asa cum bei apa dintr-una, dand navala, fara sa cantaresc cuvintele, fara sa simt gustul, ci doar senzatia. Da, e cald, dar ce caldura familiara. Mai am putin pana vine taxiul sa ma ia si eu sunt pe un alt fus orar, e inca devreme. Ce e vis si ce e realitate? Ce e plasmuire sau dorinta interioara?! Cel putin nu sunt pretentios, dar asa gust din viata de aici mai bine, si ma integrez cu fiecare minut ce trece, parca nici nu am lipsit. De unde vin? Incotro ma indrept? E cert ca stau intr-un apartament in Damansara Perdana si ma pregatesc in dimineata asta sa plec in Sumatra; atat de aproape.
---
Am adormit fara sa-mi dau seama. Ca sa ma trezesc numai putin mai tarziu, deja in taxi, gonind spre aeroport. Soferul imi da o bomboana. Da, e visul meu.
---
Beau The tarik

Ploaie in luna decembrie

Trebuie. Simt asta si o simt si copacii care tremura in bataia vantului. Anticipez stropii cum se vor sparge cu zgomot de piatra fierbinte, ca niste boabe de struguri mari si zemoase. Imi amintesc de via de la deal si o zi de vara cand am stat sub un umbrar improvizat dintr-o camasa de-a lui tataia, sa dorm, avand un ulcior cu apa alaturi; dar atunci nu ploua. Tuna! Am ajuns sa numar zilele pana cand ma voi intoarce acasa in vacanta de sarbatori si in acelasi timp sa ma gandesc ca-mi va fi dor de Malaezia. Orice despartire e dificila si parca e chiar mai greu atunci cand lasi in urma o lume pe care poate n-o s-o mai vezi niciodata; acasa revii intotdeauna, acasa il porti cu tine mereu.

Ploua! Rauri de apa spala deja cu putere asfaltul. Am in fata un "decadent French toast" pe post de mic dejun de dupa-amiaza. Simt deja aerul rece pe care ploaia il aduce cu ea; copacii danseaza inlantuiti si, desi nu vad de aici de unde ma aflu, stiu ca toate turnurile sunt in nori. A fulgerat spectaculos si o fata tipa impresionata. J e in Hanoi - se bucura ca un copil ca o sa fie acolo. Zilele astea voi pune si insemnarile din Vietnam. Ploaie navalnica, tropicala, care dezvolta o relatie pasionala cu tine. Se amesteca impresii intr-un puzzle urias. S-a pornit mai tare si izbeste cu zgomot piatra. Da, trebuie sa ma duc sa-mi recuperez camasa pe care am uitat-o aseara in club. In acelasi timp "Santa Claus is comiiiiing to town" si dusul continua, eu mananc un mic de dejun decadent intr-o dupa-amiaza ploioasa in timp ce in vin in minte o mie de chestii si sorb cu pofta dintr-un cappuccino urias, simt gustul de miere si de banana coapta, iar muzica s-a linistit acum intr-un mix de lounge cu rasetele pe diferite tonalitati ale unor chinezoaice care se uita la niste poze pe laptop...

Asa deci, aseara am iesit cu M si P pe Changkat si apoi la Aloha, unde se duc mai toti strainii sa bea alcool si sa astepte sa vina fetele si da, era putin sarita de pe fix, asa ni s-a parut si noua si nici nu era prea hotarata cum o cheama. L zicea ca iese la badminton azi, daca e in aer liber nu-i prea bine; trebuie sa vad ce mai face. Pentru ca aseara am ramas cu baietii, s-a dus singura la masina fara s-o conduc, drept pentru care mi-am amintit mai tarziu si mi-am cerut scuze, pe la vreo 3 si ceva dimineata inainte sa adorm. Iarasi jazz cu arome de Craciun si strugurii pica in continuare, acum mai lenes. Must. Eu visez la o zi de vara de demult si o camasa pe post de umbrar, chinezoaicele au scos un aparat si se pozeaza si astept sa se opreasca ploaia sa pot pleca si ei nu-i plac tocurile inalte, imi zicea ca nu se descurca cu ele, nici sa danseze cand ii explicam ca la noi la nunta primul dans e al mirilor in fata intregii audiente si ne ridicam si-i zic sa facem cativa pasi de vals in mijlocul restaurantului iar ea radea - no way - si acum s-a mai luminat, he-he rasete si se strang in grup pentru poza, iar camasa roz incearca sa le aranjeze pe toate - e o adevarata punere in scena - deci maine pe facebook toti prietenii isi vor da cu parerea si vine si tortul, admirat, mainile danseaza in jurul lui, se incearca cu degetul putin, fetele se ridica si se aseaza pe rand, poze, pac! un tipat scurt si un pahar spart - alta masa, e ultima zi aici de maine se muta la un alt restaurant si ma asteapta si acolo: nice to meet you.

Ies si ma arunc in ploaie.

Time of memory - contemporary time

"After experiencing the inheritance from the past, we move into here and now. Our time is spoken of as we imagine it, based on our perceptions that our journey has left to us. From birth to adulthood - man is born, grows up, acts, remembers, and passes on."

***

2o noiembrie in zori. N-am mai scris demult. Sunt la finalul unei calatorii si inceputul alteia. Final care ar fi fost diferit fara noaptea trecuta, valul dat deoparte de pe fata reala a orasului. E probabil doar umbra realitatii ceea ce vedem. Si realitatea insasi poate fi umbra unui alt adevar. Ma gandesc ce inseamna sa fii turist si cat anume e piesa de teatru mai mult sau mai putin pregatita, care ti se monteaza, dupa posibilitatile tale, spre a-ti oferi nimic altceva decat ceea ce vroiai sa primesti, ceea ce erai pregatit sa vezi. Oare exista cu adevarat notiunea de a trai viata reala a oamenilor locului atunci cand ai biletul de avion si pasaportul deoparte, cand ai un cont in banca si porti o alta lume cu tine? Aici. Totul e trecere si nu stim, nici unii nici altii, daca avem pasaportul pentru mai departe. N-avem alta sansa decat sa traim.

Ramane un gust. Ea agatandu-se, lipindu-se de mine, real sau pentru ca asa trebuie, aproape adormind la pieptul meu. Si mie mi-e mila pentru ca nu am nicio putere, pentru ca nu pot schimba nimic, pentru ca in momentul insusi in care am pasit am stiut asta. Nu stie engleza deloc, zambeste decorativ si ne intelegem prin semne. In rest muzia, politistul sprijinind un perete. H discutand activ (oare ce-or avea atatea de spus?), berile golite pe masa si lumea pestrita a cautatorilor de noroc.

Au fugit si demonii. Angkorul e numai pietre goale, aruncate prin paduri; cu fiecare atingere se imputineaza material si se goleste mai mult de sens cu fiecare fotografie furata, ramanand doar structura chimica: schelet de piatra. 3 picioare incaltate diferit, lasate la marginea scenei - uff, ce istorie crancena! - turistii ca o invazie, praf si gust de praf, goana, claxoane, parul in vant, dansul ritualic (care ritual?) pe scena, in timp ce fetele de piatra sunt incremenite pentru totdeauna si fara de chip.

Acum nu vad zorii. Dar fata care curata solzii pestelui pentru musafiri, cum a mai facut-o si altadata, copiii balacindu-se in apa - rasete, stropi, imbranceli - facand cu mana, cum au mai facut-o si altadata; ea cuibarindu-se, un morman de vise la care nu am acces; ei traiesc si sunt zorii zilei de azi in care eu plec cu aducerile mele aminte. Doamne, binecuvinteaza!

***

PS. Si oamenii mi se pareau mai simpatici, fara griji, in ciuda traficului infernal, a poluarii si ploii continue. M-am dus la casa de schimb valutar. Vroia "sa ma faca" cu un alt curs decat cel afisat. A ras si mi-a dat cursul bun. Welcome "home"!

M-am asezat pe un scaun cu aripi de inger in spate. Ea a venit si s-a asezat alaturi...

Tinerete fara batranete

Nimic despre ce am mai facut. Sunt atatea de spus ca parca nu are sens sa spun doar o singura poveste. Imi dau seama ca e aproape noiembrie. Si acasa, in tara, acest lucru se simte probabil in culorile copacilor, in diminetile racoroase sau pur si simplu in pregatirea sarbatorilor. Nimic din toate astea aici. E cald, zilele sunt egale unele cu celelalte, e o vara perpetua - imi pare ca timpul a incremenit.

Ma uit prin notite. Sambata (tot sambata). Limonada proaspata, niste ochi migdalati zambind frumos. Afara ploua marunt acum si am... (Cand a fost asta?!) Batu Caves. Imi amintesc sunetele ritmice ale tobei si dansatorii aproape plutind, in cerc.

Si ma tot gandesc ca nu am gasit inca valea mea a plangerii care sa ma faca sa ma intorc acasa, sa-mi caut mama, bunicii, familia si prietenii si sa-mi dau seama cat de mult a trecut de fapt...

Inapoi in valtoare. La boulivar birjar, la boulivar!

Will you marry me?

...si surase inocent si studiat in acelasi timp.
Era toata imbracata in alb, cu tenul usor aramiu si niste ochi ai naibii de vii. Am raspuns, normal, da. Au urmat poze, s-a filmat, ne-am plimbat la brat pentru o vreme. Cut! Ati vrut aventura nu? Povesti incitante? Tot ce va spun e cat se poate de adevarat, numai ca "se filmeaza". Este o campanie "1+5" (nu m-am chinuit sa inteleg exact mesajul), ideea e ca m-au prins cand am coborat din cladire, iar fata e o actrita cunoscuta aici. Acum ma zbat sa fac rost de poze si poate chiar de filmulet. Shit, am uitat sa-i cer numarul de telefon. :)

Astazi m-a prins ploaia in drum spre casa. Nu e asa cum stiam eu ca trebuie sa fie o ploaie tropicala adevarata, adica e chiar mai suportabila decat ploaia de la noi, problema e ca nu stiu cum te face dar te uda pe dinauntru (umiditatea mare din aer). Pe drum, remarc reclama Euro 2008. Am ajus ud acasa ca sa constat ca iar s-a stricat cardul de acces si sa astept la receptie, in aerul conditionat dat evident pe cat de frig posibil, sa-mi faca alt card. A inceput sa ploua zilnic, cred ca trebuie sa umblu cu umbrela dupa mine ca la Londra in vremurile ei bune. In week-end ma duc la Singapore cu trenul de noapte, tocmai ce am facut rezervare.

Am fost din nou la No Black Tie, printre putinele cluburi de jazz de aici. Trebuie sa-ti spuna cineva ca sa il nimeresti (thanks S), destul de ascuns in spate, pe niste stradute, unele chiar putin dubioase. Lume de-a casei si pana la sfarsit au ajuns pe scena aproape toti, mai putin eu. Marea majoritate erau chinezi, plus trei fete americance sau ce erau, genul care nu suporta decat discutii elevate. Stateam singur la o masa, in fata, cand a inceput un tip sa cante ceva in care amesteca si cuvinte Malay - zice, trebuie sa intelegeti sensul, cine nu pricepe sa ridice mana. Aha, e un "white guy" singur si avem o masa cu 3 fete - ce bine, altele (la vazusem eu mai dinainte) una chiar very sweet - trebuie sa mergi la masa sa iti explice! :)) M-am ridicat, am multumit asistentei si m-am mutat la noua mea masa, unde Michelle a fost bucuroasa sa ma primeasca. Interogatoriu: cati ani ai, unde lucrezi, de unde esti, cat stai aici, unde stai, etc. "Americancele" au plecat, cred ca s-au ofticat! Dincoace, verdict Lee Sue "sunt cute". Restul sunt detalii, doar ca am ajuns mai tarziu acasa...

Va urma (probabil)

Noapte de Inviere pe Kinabalu

Nu, nu a trecut chiar atat de mult timp de cand n-am mai scris. Stiu ca suntem doar in septembrie si totusi...

Acum macar atata lucru e evident pentru toata lumea: am fost pe Kinabalu weekendul trecut. Ce e asta? Pai este cel mai inalt munte din Asia de SE, mai exact de la Himalaya pana la Noua Guinee. Si mai exact - 4095m si 20cm. Deci iata povestea.

Ma trezesc din nou la 3 noaptea ca sa prind autobuzul de 4 din KL Sentral. Uff, e aglomeratie pe strazi, e weekendul cu Merdeka - ii zic soferului sa se grabeasca - ajung pana la urma la timp. Drumul dureaza aproape o ora, timp sa mai trag un pui de somn, in ciuda aerului conditionat pus, evident, pe foarte rece; eram insa avizat de experientele anterioare. Check-in rapid, kopi dan susu si un brownie la cafeneaua din aeroport, exersez un pic de bahasa malaysia, goana dupa un loc in fata la boarding si inca un pui de somn in avion ca sa ma trezesc, un pic ametit, in Kota Kinabalu.

Acum trebuie sa spun ca am fost norocos. Ca sa ajungi pe munte iti trebuie o rezervare in avans, chiar si cu cateva luni, totul fiind un monopol al celor care administreaza parcul natural si neavand voie sa urci pe munte fara ghid si fara sa petreci o noapte la cabana de la altitudine, care evident are locuri limitate. Ori eu m-am hotarat doar vineri, vazand ca varianta cu Bali e destul de scumpa, am sunat, evident mi s-a raspuns ca e fully booked, am insistat ca nu se poate trebuie sa fie o solutie si m-a sunat fata inapoi - "esti norocos, cineva tocmai a renuntat". Jupeee! Avea sa insemne 2 nopti de cazare si 5 mese obligatorii in pachet. 

Dar iata-ma-s in minibus, ploua torential si soferul goneste pe serpentine, suntem 11 oameni inghesuiti intr-un microbuz care pare din anii 50. Sper sa mergem in directia care trebuie. Sunt deocamdata surprins de numarul mare de biserici catolice - Sf. Petru, Sf Iacob, Sf Maria... trec toate una dupa alta. M-am urcat din centrul KK-ului, unde mi-a spus taximetristul care m-a luat de la aeroport sa ma uit dupa acoperisurile galbene de la microbuze. Zis si facut, am intrebat - "merge? (intre timp baiatul mesterea ceva la o roata) da. cand? pai cand se umple. cat dureaza? o jumatate de ora, o ora. ok, esti sigur?" - si chiar s-a umplut destul de repede spre satisfactia pustiului, care acum se chinuie sa indese o carpa in geam ca sa opreasca apa de ploaie.

Ma intind cu vorba si nu mai ajung la subiect. Am stat prima noapte in hostel la intrarea in parc, cu o familie din KL cu 3 copii care mai ca nu ma adulmecau, se uitau la mine ca la cine stie ce martian si ma asaltau cu intrebari; super simpatici, am aflat cum e cu 102 dalmatieni si ultimele filme. A doua zi, am ales sa share-uiesc un ghid cu alti 5 turisti si a iesit chiar un grup simpatic - RO, UK, IT, DE, ND. Ghidul nostru, baiat bun, raspundea cu da la aproape orice il intrebam. Totul e destul de comercial, scari (nu mai vreau sa aud de scari) totul aranjat si pregatit pentru ca orice turist, care poate n-a mai fost niciodata pe munte, sa fie capabil sa urce; vointa sa aibe. Si s-a intamplat tocmai acum sa recidiveze genunchiul stang (Crinu, exact ca atunci pe Spinarea Calului) ca sa ma gandesc la cele mai rele scenarii. Am strans din dinti, pana la urma nu a fost asa de grav, si am urcat, mai incet dar sigur, pana la cabana unde aveam sa ramanem a doua noapte, la 3,300m alt, si sa aflu cu stupoare ca nu exista salvamont si nici macar o trusa medicala minimala, in ciuda numerosilor "pantofari" care sporeau sansele unor evenimente neplacute. Trebuie sa le scriu despre asta. Seara, jucam carti in sala de mese a cabanei principale si ma gandesc daca sa urc sau nu maine dimineata. Totusi, atractia e atat de mare. Sincer, daca as fi fost eu ghid nu mi-as fi dat voie, asa insa...

Trrrr. 2.00 dimineata. Suna soneria. Bagajul e facut de seara. M-am trezit cred din ora in ora sa imi mai misc usor genunchiul. Bine ca mi-am luat sacul de dormit cu mine si tine cald. Ne urnim pana in sala de mese, bem un ceai si pornim la drum. E noapte, bezna si forfota - entuziasm mai mult sau mai putin disimulat, pregatiri minutioase si ritualuri, oamenii par si chiar sunt mai apropiati unii de altii, un suvoi ce pare neintrerupt de furnicute urcand fiecare dupa puterile proprii. Ma uit in urma - sunt ca o mie de lumini, una dupa alta, intr-o procesiune stranie - ducem cu noi lumina sa aprindem o noua zi. Rasarit de soare pe Kinabalu: minus 5 grade, vant, nori, stanci, oameni. Imi dau seama cat de mult muntele face parte din mine. 

Jazz in Kl, cum mi-a dat Dilla adresa de email si multe altele. Nimic despre weekend :)

So, I'm back. Stiu ca a trecut ceva vreme dar cateodata e nevoie de timp sa-ti pui gandurile in ordine. Sau pur si simplu esti lenes si nu vrei sa simti ca esti obligat sa faci ceva. Deci scriu de placere.

Ascult Nightloosers. Tareeee - mi-au venit lucurile de acasa, mai putin DVD-ul cu Hagi (dar nu mai stiu daca era sau nu in carcasa), daca da, regele ramane tot rege.

Jazz. Acum cateva zile. M-am hotarat sa merg la No black tie. Asa cum ii sta bine unui club de jazz, micut, intunecat si cu aer intelectual. Nu stiu daca il gaseam singur dar m-a dus J, dupa ce in prealabil am baut cateva beri impreuna, evident in acelasi loc ca de fiecare data si intreband de Dilla; numai ea are voie sa ne serveasca. In afara clubului cativa sobolani si o pisica destul de sfioasa ca sa-i vaneze desi am tot incercat sa o convingem; cred ca era in gasca cu ei. Totul pe fundalul de zgarie nori. Muzica acceptabila, e cel mai bun club.

Dilla. Cum mi-a dat adresa de email? Am cerut-o :)

Jazz. Din nou, joi seara de blues la 7atenin9 la parterul locului in care stau. Muzica faina, in rest mancarea destul de mediocra si preturi de fitze. La final Gina (Jeena?) a venit sa stea de vorba cu mine un pic, cred ca si-a dat seama ca am fost singurul care venise sa o asculte.

Am inceputu cursurile de Bahasa Malaysia. Fac cu o profa chinezoaica, foarte gravida, catolica si care a inceput prin a ma intreba daca vreau sa ma invete asta sau mandarina. Am zis ca vreau malayeziana, dar sicer cred ca avea un rost intrebarea. Dupa primele cuvinte am inceput sa-mi pun problema ce mi-a venit sa invat si la ce imi foloseste; limba e incredibil de simpla ca structura dar cuvintele sunt din alta poveste, trebuie sa le invat ca pe poezie. La a doua lectie, am invitat-o la breakfast: nama saya Angelo, saya lahir di Bucharest, saya suka makan buah-buahan.

Nightloosers suna asa de bine...
Afara turnurile de-a dreptul stralucesc.

A fi sau a nu fi... credincios

Am luat masa mai devreme la templul budist din KLCC. M-a dus E, de la Sales. Este o zona in care pot sa platesti cat vrei tu sau cat iti permiti si o alta in care ai tarife standard. Am stat la coada si am mancat numai chestii vegetariene, nu stiu exact ce am ales, important e ca nu aveau picioruse si nu miscau. Foarte multi oameni de toate felurile asteptand in ordine, un zumzet general si peste toate, rugaciunile de la templu. Inca mai am melodia in cap. Imi aduce aminte intr-un fel de Taize si ma face sa ma simt bine. Evident am intrat apoi si in templu, m-am descaltat la intrare asa cum cere regula si am plecat cu o carticica a unui american, profesor de religie, care descrie experientele sale la un templu in San Francisco. Sunt curios ce zice. Promit sa o duc inapoi.

Saptamana viitoare imi vin in sfarsit lucrurile. Miercuri de dimineata mi le livreaza. Sper sa fie toate mai ales ca mi-am luat CD-uri cu muzica de acasa si cartie. Dupa saptamanile de acomodare voi incepe incet-incet sa imi personalizez locuinta. Deocamdata arata foarte mult ca un apartament de hotel. Btw, frigiderul e aproape gol, tot imi promit ca o sa cumpar si altceva in afara de sucuri, dar cum mancarea este din abundenta si pentru toate buzunarele, parca n-are sens sa mananci acasa. Mai ales ca inca nu m-a vizitat nimeni. Este posibil oricum sa ma mut din septembrie intr-un apartament ceva mai mare, chiar in cladirea de alaturi, mult mai modern amenajat si cel mai important, are 2 dormitoare, adica nu mai aveti scuze daca nu veniti.

Asa, de dimineata, ca de obicei e masa de vineri cu fetele, care evident au adus cat sa ne ajunga pentru toata ziua. Am adus si eu doua cutii cu inghetata de la Hagen Dazs. Am inceput cu o rugaciune, pentru musulmani masa avand o semnificatie de pregatire pentru postul ce se apropie. De fapt asta a fost ultima vinere in care am mancat impreuna. Urmeaza toata luna septembrie Ramadam-ul, cu multa viata dupa apusul soarelui. Inca nu am fost la nicio biserica (catolica, ortodoxa am impresia ca nu au).

Urmeaza week-endul la plaja! Jupeee :)

2 lei si planuri de weekend

exact. lei de-ai lor adica un pic mai putin chiar decat de-ai nostri. atat a costat masa de pranz astazi la cantina. am mancat orez, vita cu sos curry si un pic de pui, totul cam de marimea unei portii. incredibil. evident ce castig aici dau eu in alta parte, nu ma las chiar asa :)

so, ma pregatesc de weekend deja. aseara am cumparat bilet sa ma duc pe o insula undeva pe coasta de est. totul a fost un impuls, la sugestia lui s (puteti vedea niste poze foarte faine pe blogul ei) si, in ciuda pretului de "last minute" m-am hotarat ca nu e momentul sa aman mai ales ca musonul se apropie. cand au auzit la birou ca ma duc acolo si nu am cazare si nimic aranjat sa ajung de la aeroport pe insula (masina + barca) s-au simtit un pic mai responsabili (decat mine) si repede mi-au facut rost de o cazare de fitze intr-un complex cu plaja privata si all inclusive :) evident, toate au un pret :) si va dati seama ce impresie de baiat cu bani le-am lasat; ceea ce inseamna ca voi petrece unul dintre cele mai scumpe week-enduri vreodata. totusi sa nu exageram. poate gasesc ceva pe insula mica, care este mai orientata catre petrecerei si mai accesibila ca buget. va tin la curent. desi e miercuri de-abia astept sa ajung.

si sa nu uit, promit ca ma apuc sa-mi planific de acum calatoriile sa nu mai dau 100eur pe avion. aveti idei/propuneri/sugestii?

ps. am aflat o barfa: cica fetele ma plac si deja au stabilit ca sunt un simpatic :)

Dupa o saptamana

He he. Nu sunt 20 de ani...

Exact o saptamana a trecut de cand am pus piciorul prima oara aici. Si ca sa nu uit cumva, a expirat parola la net (pe care o facusem pentru o saptamana) si cine sa si-o mai aminteasca sa o prelungeasca?! Era sa ma dau batut, dar ma chinui cu cardul la fabuloasa viteza de 1kbps. Sper sa ramana ceva pana la urma. Avantajul e ca stau pe canapea in living si mai arunc un ochi la olimpiada. Cum a trecut timpul! E alt ritm, mult mai trepidant decat cel de acasa. Parca s-au intamplat atatea si nu a trecut decat asa de putin. N-am urcat inca nici in Petronas, nici in KL Tower.

Astazi am fost cu H care nu ma scapa din ochi, la pranz, sa mancam ceva la coltul strazii, unde i-am intalnit si pe baieti. Am facut o masa mare - musama, sos picat pe ici pe colo, scaune de plastic, acoperis de tabla si un fum de la gratarul de langa unde ni se faceau frigaruile - noi la cravata, alaturi cladiri inalte de birouri. Nu m-am saturat doar cu frigaruile si am luat de la 5 (unde vin unii cu catering) niste gogosi umplute cu legume si altele cu peste (vreo 8 sau 10 bucati) pentru 1RM (adik 20c) si nu intelegeam de ce tine mortis sa-mi dea atatea cand eu vroiam numai 2 sa vad cum sunt.
***
Gata! Ma grabesc sa bat si eu un record si sa ma duc la culcare inainte de 12. Urati-mi bafta!

High Rise Living

080808

ok. m-ati prins
azi suntem in 10 si eu povestesc de 08. back to business. oricum cred ca ati fost prinsi voi cu ceva ca numai de citit bloguri nu aveati treaba. sau sa nu povestesc nimic de 08? (Friday night) :)

eee, a fost ceremonia de deschidere la Olimpiada si de 3x8 inseamna prosperitate. asa ca eu cu J am fost la hard rock sa vedem evenimentul cum trebuie. am urlat si aplaudat ca nebunii la romania, noi si niste baieti nemti cu care ne-am intalnit la un moment dat. si ce fete mai erau pe acolo ;) ce fete? you know...
era happy hour, randul lui J sa plateasca, ne-am luat bere, normal si era ceva promotie ca s-au strans ceva litri pe langa noi. apoi m-am gandit sa le facem cinste (ca doar nu plateam eu) ;) si la niste fete pe acolo. erau simpatice. asa ca le-am platit noi bautura. just for fun. dupa care au pus si randul doi tot pe cheltuiala noastra. :) si nici nu stim cum le cheama. :)) au venit niste baieti nemti, le-am facut si lor cinste ca tot mai luasem si aveam multa bere. ma rog, urmatorul rand l-au luat ei - neamtul tot neamt. apoi a mai venit o fata, mai cu scop precis ;) i-am luat de baut si ei si n-a avut succes desi tot a incercat, parerea mea e ca nu prea stia cum anyway :). i-am zis ca n-am niciun ban, J e cu banu, am rezistat, ne-am carat, am luat taxiul si... go home.
***
sambata dimineata m-am trezit cu un miros persistent de prajeala si arome de mancare malay (evident totul era in capul meu ca nu cred ca se apucase cineva sa gateasca la 7 dimineata) asa ca am scapat urgent de ce mai ramasese prin stomac. pana la urma nimic grav ca acum sunt ok si scriu (duminica). feedback from the other side:
- how crazy you are la (se cam foloseste "la" printre cuvinte)
- tired and silly la
- drunkard
- can't argue, now in recovery
- lol, i'm gonna move my ass to eat smthg blah blah
- good luck, i'm not moving yet. have wedding tonight but i can barely walk
- salut! esti mai bine acum? eu mananc in the Pavilion. despre ce nunta e vorba? nunta traditionala malaieziana? A
- Estuy en una boda ce soir. Tut mir Leid amigo
- is it? (e intrebarea standard indiferent ce zici acolo)
- You know it
Deci in regula! :)
***
asa deci, vineri la birou am mancat multa mancare malay, incepand cu micul dejun pe care l-am luat impreuna cu fetele. am mancat cu mana si m-am facut galben pe degete de la curry. apoi la pranz o supa vietnameza si pe dupa amiaza, iarasi niste chestii traditionale din care am mancat mai multe. cam multe. deci au mare grija de mine, ma indoapa.
***
duminica. toata ziua am fost cu H care a venit sa luam micul dejun impreuna, la mine la salonul de breakfast de la et 22, cu turnurile in fata. apoi am vizitat Lake Garden si cel mai mare parc de pasari din lume. asa zic ei cel putin. ca sa ne intalnim mai tarziu cu prietenele ei. e funny ca vorbesc in engleza intre ei sau mixeaza engleza cu malay si tot la fel de bine ar putea sa vorbeasca in orice limba ca de-abia pricep ce vor sa spuna. ei insa se inteleg. sincer niciun englez nu cred ca ar pricepe. sa ma vedeti in apoi la cu ce accent voi veni la :)

asaaa... am luat cate ceva sa am prin casa - suc, apa minerala, schweppes, niste mere, iaurt si ciocolata calda - peste 100RM, adica putin peste 20eur!!! era mai ieftin la londra. m-am dus sa ma tund putin, un pic mai ieftin doar decat plateam acasa la stilist, dar far away... m-am enervat putin. asa ca va recomand Evolution in Dorobanti!